Lumea surdo-muților este o lume aparte. Oameni simpli despre lucruri complicate

„Oameni simpli despre lucruri complicate” este o serie de interviuri cu oameni care lucrează în cele mai diverse domenii, oameni cu care ne întâlnim la fiecare pas, oameni pe care nu-i vedem, dar care ne fac viaţa mai comodă.

Pentru că politicile publice sunt scrise „sus”, pentru cei de „jos”, am decis să aflăm de la oamenii simpli, reprezentanţi ai diferitor profesii, cum legile şi hotărârile celor 16 ministere le influenţează viaţa. Cine sunt ei, ce obiceiuri au, cum gândesc, ce vise aveau când erau mici, dar şi ce opinii şi-au format despre unele subiecte sensibile, încercăm să descoperim în fiecare interviu.

 

Nume: Sîrbu

Prenume: Ludmila

Vîrstă: 62 ani

Localitate: Chişinău

Activitate: Traducător pentru surdo-muţi, Asociaţia Surzilor din Moldova

 

De ce aţi decis să deveniţi traducător pentru surdo-muţi? De cînd activaţi în acest domeniu?

Lucrez ca dactilolog din 1969. Dactilologul este traducătorul pentru surdo-muţi şi este o profesie unicală. De regulă, această profesie o îmbrăţişează persoanele care au părinţi surdo-muţi. Pentru că lumea surzilor le este mai aproape de suflet. Pentru că aceasta e o lume aparte.

Toţi angajaţii noştri provin din familii cu un părinte sau chiar 2 surdo-muţi. Oricine poate învăţa limbajul semnelor. Dar mai greu este să înţelegi şi mentalitatea unui surdo-mut. Pentru că surdo-muţii percep altfel lumea.

Aici nu vin toţi. Ca să lucrezi aici, trebuie să iubeşti lumea surdo-muţilor, nu să lucrezi pentru profit. Pentru că salariu este unul mizer.

Vă amintiţi prima experienţă de lucru cu surdo-muţii?

Ţin minte 2 persoane. Primul caz: Eram cazată în cămin. O domnişoară surdo-mută spăla podeaua şi nu ştiu cum s-a înghimpat cu un ac. A trebuit să chemăm salvarea. Problema e că eu am o fobie de sînge şi cît stăteam mă rugam să nu cad în leşin. Le-am explicat medicilor ce s-a întîmplat. Au luat-o, i-au prelucrat rana. Totul a trecut bine.

Celălalt caz: Mă cheamă administratorul instituţiei în care lucram şi îmi spune că voi lua în grijă un bărbat surdo-mut, eliberat recent din închisoare, unde a stat 20 de ani. A trebuit să merg cu el la oficiul de paşapoarte să i se elibereze actul. Tare interesant băiat, deştept. Mi-a povestit despre viaţa lui, am aflat multe lucruri interesante. Din experienţa lui am ajuns la concluzia că oricine poate nimeri în închisoare sau să-şi piardă auzul. Eu atunci aveam abia 17 ani.

Colaborînd cu astfel de oameni, am înţeles că ei au nevoie de ajutor şi că eu am ce învăţa de la ei.

Care este obiectul de activitate al instituţiei în care sunteţi angajată? 

Activitatea noastră este una socială. Noi ducem evidenţa persoanelor surdo-mute, le rezolvăm problemele minore. Noi nu îi ajutăm cu ceva major. Suntem doar un fel de intermediari între ei şi alte persoane, alte instituţii de profil. În total suntem 4 traducători pentru surdo-muţi.

La noi persoanele vin cu diferite cereri, uneori chiar tare minore. De exemplu, odată a venit o femeie care vroia să sune o cunoscută. Noi ca traducători am ajutat-o, am vorbit cu doamna respectivă. Şi-a rezolvat deci problema.

Alt bărbat a rugat să îl ajutăm să-şi restabilească pensia. Se mutase în alt sector al capitalei şi avea probleme cu primirea pensiei. M-a atins la inimă faptul că atunci cînd şi-a rezolvat problema, a venit la noi doar să ne mulţumească. Vă imaginaţi? Nici nu s-a plîns pe faptul că are pensie mică, de 700 de lei. Dar a fost fericit că şi-a rezolvat problema şi doar pentru asta a venit, să ne spună „mulţumesc”. Iată de ce are nevoie omul – de ajutor.

Cu ce greutăţi v-aţi confruntat atunci şi acum?

Cel mai greu de suportat este atitudinea şi ignoranţa oamenilor care nu au probleme de auz faţă de cei care nu aud. Această răutate a oamenilor în raport cu cei care sunt un pic mai diferiţi. Riscul de a deveni surd îl paște pe fiecare dintre noi. Şi asta trebuie să ne pună în gardă, să fim mai indulgenţi.

De regulă, doar 5% dintre persoanele surdo-mute se nasc cu această deficienţă. Restul 95% şi-au pierdut auzul pe parcursul vieţii, în urma unei infecţii netratate a urechii sau tratate incorect. De exemplu, o infecţie bacteriană. Sau chiar şi un simplu vaccin poate agrava starea de sănătate şi poate duce la pierderea auzului.

În cît timp aţi învăţat limbajul semnelor?

Limbajul semnelor îl înveţi pe tot parcursul vieţii. Îl cunosc de mică, pentru că părinţii mei sunt surdo-muţi şi m-au învăţat. Absolut toţi copiii din familii surdo-mute încep a vorbi prin gesturi, nu prin cuvinte. Pentru că ei văd asta la părinţi. Ei nu aud cuvinte, ci văd doar semne.

De aceea, noi le recomandăm părinţilor surdo-muţi să ducă copilul la grădiniţă imediat. Pentru că altfel el poate să rămînă nevorbitor, să ştie doar limbajul semnelor.

Cîte semne sunt în acest limbaj?

Pentru fiecare literă din alfabet este un anumit gest. Dar semnele care exprimă cuvinte întregi sunt mult mai multe.

DSC06962asistentisociali

Există vreo diferenţă dintre limbajul semnelor din Moldova şi cel din alte ţări?

Am călătorit în multe ţări şi am observat că fiecare ţară își are limbajul propriu. Gesturile care exprimă același cuvînt diferă de la un stat la altul.

Chiar şi pentru limbajul nostru rus sunt mai multe așa-zis „dialecte”. Acesta e folosit atît la noi, în Moldova, cît și în Rusia, Belarus, Ucraina, dar există anumite deosebiri. Ca şi în limba vorbită, de fapt.

Dar părerea mea este că cel mai bogat limbaj al semnelor este cel rus. În limba rusă poţi spune multe. Spre exemplu, fraza “eu o să-ţi dau”. Arăţi pumnul înseamnă că vrei să bați pe cineva. Arăţi un caiet înseamnă că vrei să-i dai omului un caiet. Cînd arăți cu mîinile mai jos de talie transmiţi un semnal sexual etc. Aş spune că peste hotare gesturile sunt mai puţin elegante.

Ce trebuie să ştie şi să facă un părinte căruia i se naşte un copil cu deficienţe de auz? Cum îl susţine statul? Ce prevede legislaţia naţională pentru persoanele surdo-mute?

În primul rînd, părinţii trebuie să înveţe limbajul semnelor. Ei trebuie să înţeleagă că această deficiență nu se tratează. Da, există acum un dispozitiv care se implantează în creier pentru ca copilul să audă. Dar cu timpul încep a apărea probleme: dureri de cap, sensibilitate la ultrasunete. Copilul devine un computer.

Copiii pot fi dați la grădiniţa specializată pentru copiii cu deficienţe de auz. Dar problema cea mai mare este că părinţii se tem de lumea surdo-muților. Ei cred că, copilul trebuie să rămînă în lumea lor, a celor ce aud. Şi copilul cînd creşte devine străin în lumea surzilor, dar şi în lumea celor ce aud, pentru că aceştia din urmă nu-l acceptă.

Cunosc cazul unei doamne. De mică tatăl ei s-a împotrivit ca ea să rămînă în lumea surzilor. A dat-o la colegiu, a angajat-o la un spital în calitate de soră medicală. Acum ea are 40 de ani. Nu cunoaște bine limbajul semnelor, nici în lumea celor ce aud nu s-a adaptat definitiv. Nici nu este căsătorită.

Ce trebuie să facă părintele? Părintele trebuie să vină la noi, la Asociaţie şi noi îl îndrumăm ce să facă cu copilul. Îi explicăm etapă cu etapă. Dar majoritatea părinților de la noi duc copilul peste hotare, cînd văd că în Moldova sunt puţine oportunităţi pentru acesta.

Statul acordă doar 400 de lei pe lună. Şi atît. Dar ce să faci cu 400 lei, cînd doar o pereche de încălţăminte pentru copii costă cel puțin 300 de lei? Mai mult statul nu ajută cu nimic, din păcate.

În genere, lumea surzilor e tare interesantă. Păcat ca la noi la ei se uită altfel decît în alte ţări. În alte ţări ei au îndemnizaţii foarte mari, de 900 de euro. În Rusia alocaţia pentru copilul surdo-mut e de 15 mii de ruble. Copiii pot fi înscriși gratis la înot, la dans etc.

În Europa surzii se străduie să primească studii superioare. În mai multe ţări europene, aparatele auditive se dau gratis la fiecare 4 ani. La noi trebuie să îl cumperi de sine stătător. Și știți cît costă? Un aparat bun costă 7000 de lei pentru o singură ureche. Deci pentru ambele urechi ajunge la 14 mii de lei.

Cîţi surdo-muţi avem în ţară? Aveţi anumite date statistice? Cum s-a schimbat situaţia pe parcursul anilor?

Pe tot globul sunt circa 75 milioane de persoane surdo-mute. Mai demult în Moldova erau înregistraţi circa 3500 de surdo-muți. Acum sunt cam 1300. Mulţi din ei pleacă din ţară în căutarea unor condiţii mai bune de viață. În alte ţări ei sunt ceruţi pe piaţa muncii, dar la noi? Mulți dintre ei spun: „Dar eu nu vreau să lucrez măturător. Vreau ceva mai bun”.

Există instituţii specializate în instruirea persoanelor cu deficienţe de auz?

La Chișinău avem școala de meserii pentru surzi și hipoacuzici din mun. Chișinău. Este unica instituție de învățămînt profesional din Moldova care instruiește copii cu deficiențe de auz. Aici ei sunt specializați ca cizmari, croitori sau tăietori de copaci.

Mai există școli-internat speciale la Cahul, Tiraspol, Hîrbovăț. La Bender tot este o şcoală care înainte era destinată copiilor surzi. Acum acolo învață mai mult copii cu deficiențe de vedere.

Din păcate, persoanele surdo-mute nu pot obține studii superioare. De ce? Pentru că la noi nu sunt grupe de surdo-muți în universități. Dar totuși ca să facă universitate, surdo-mutul trebuie să apeleze la serviciile unui traducător. Dar asta e tare scump. Imaginați-vă că zi de zi, pe parcursul a 3-4 ani traducătorul trebuie să fie lîngă el și să-i traducă toate lecțiile.

În Rusia, Ucraina, Letonia universitățile au grupe speciale de surdo-muţi şi cu ajutorul traducătorilor aceştia învaţă. Ei pot lucra şi în calitate de constructori, profesori în școlile speciale pentru surdo-muți.

Cea mai gravă problemă este că societatea nu îi ia în considerație. Societatea are alte probleme. Dar ei sunt ca şi noi. Nu aud, nu vorbesc, dar în cap au aceleaşi informaţii. Sunt deştepţi, deci sunt capabili.

Unde se poate angaja o astfel de persoană?

La noi este greu să-ţi găseşti un loc de muncă, chiar dacă eşti om sănătos, nemaivorbind de cei cu deficienţe de auz.  Pe ei îi angajează doar ca măturători sau menajeri, pentru că ei sunt foarte ascultători şi îşi fac lucrul conştient. Din păcate, la noi sunt puţini surdo-muţi care au studii superioare. Cunosc 3 fete care lucrează ca pedagogi în şcolile pentru surdo-muţi.

Recent Suedia a implementat la noi un proiect, care a constat în cursuri de culinărie pentru surdo-muți. În cadrul cursurilor au fost pregătite 11 persoane, dintre care doar două s-au angajat. Ceilalţi au spus că colectivul de la muncă avea o atitudine negativă, răutăcioasă față de ei. Le spun mereu să nu atragă atenţia. Dar ei sunt foarte sensibili. Se simt inferiori.

Mă doare sufletul pentru ei. Au avut și master-class în cadrul proiectului, au fost arătați la televizor. Dar oricum nu sunt apreciați. Ceva se întîmplă cu moldovenii noştri. Parcă suntem lăudaţi pentru bunătate, ospitalitate, simplitate, dar există o ruptură…că iată nu pot accepta oameni de alt fel.

IMG_3301IMG_1443

Cunoaşteţi istorii de succes, cînd o persoană surdo-mută s-a angajat la un post de muncă mai bine plătit?

Sigur. Însuşi administratorul Asociaţiei Surzilor are deficienţe de auz. Avem şi un șef de secție care nu aude. Cunosc alt băiat care s-a angajat programist. Dar cum au reușit? Au învăţat în şcoli speciale, au făcut universitate şi iată lucrează. Dar nu erau să aibă astfel de rezultate dacă nu erau ajutaţi.

Prevede legislaţia din Moldova anumite facilităţi pentru angajatorii care iau la muncă persoane cu deficienţe de auz?

În alte ţări firmele care angajează surdo-muţi sunt scutite de anumite impozite.

Știu că legislația noastră prevede că 3% din posturile de muncă sunt destinate persoanelor cu dizabilități. Dar la noi ce, se respectă? Cum am mai zis – nu. Mai știu că profesorii din școlile pentru surdo-muți beneficiază de un spor la salariu de 25%, comparativ cu cei din școlile obișnuite, care au 15% spor.

Cunosc că există anumite cercuri unde copiii surdo-muţi sunt ocupaţi cu diverse activităţi recreative. Instituţia dvs. desfăşoară astfel de activităţi?

Sigur. Cum am spus, Asociația dispune de sală de sport, sală de festivități. O dată la 2 ani organizăm festivalul Dans. Copiii, dar și maturii, pregătesc manifestații culturale, dansează, cîntă sub fonogramă. Să vedeți ce bravo sunt, doar asta e ceva tare greu. Dar iată că ei se străduie.

Ca atare, noi nu ne ocupăm de copiii surdo-muți din școlile speciale. Noi suntem o organizaţie de stat, nu avem destule resurse. Noi căutăm sponsori pentru a le veni în ajutor copiilor. Doar la anumite sărbători ne angajăm să le oferim cadouri.

După părerea dvs., cum pot fi integraţi mai bine în societate aceşti oameni? Ce trebuie să facă statul în acest sens?

La ora actuală, părinţii care au copii cu deficienţe de auz au tendinţa să-i înscrie pe aceştia în şcoli obişnuite. Aceasta se face cu scopul ca ei să se integreze mai bine în societate. Cum? Că societatea noastră nu este gata pentru aşa ceva. Societatea nu ştie cum.

V-o spun din practică că nu e necesar să ajuţi o persoană surdo-mută pe tot parcursul vieţii. Ea trebuie doar inițiată în viață. Ca şi un bebeluş. Cînd cade, mama îl ridică. Mai departe se învaţă a merge singurel. Așa și cu oamenii surdo-muți.

Înainte era mai uşor. Acum oamenilor le este în cot de aceste persoane. Ce putem face? Trebuie să ne întoarcem cu faţa la ei. Statul trebuie să îi instruiască și să creeze locuri de muncă pentru ei. Trebuie să le iasă în întîmpinare.

IMG_4818IMG_15

În prezent nu ne putem imagina viaţa fără tehnologii. Utilizaţi dvs. sau persoanele care se adresează la instituţia dvs. careva aplicaţii, tehnologii performante care să le uşureze activitatea?

Persoanele surdo-mute se folosesc de telefoane mobile foarte scumpe şi performante. Uneori le cumpără şi în credit. Ţip la ei, le spun că nu are rost să dea atîția bani pe un telefon, dar ei spun că e multifuncțional și le prinde bine. Mulți dintre ei se folosesc și de tabletă.

În toate casele surdo-muţilor este instalat un sistem de iluminat special. Soneria este unită la un bec din casă și atunci cînd cineva sună la ușă, becul se aprinde. Alții își cumpără și tehnologia „Dădaca”. Așa am denumit-o noi. Constă într-un microfon instalat lîngă pătucul copilului și becuri de iluminat în toată casa. Atunci cînd copilul plînge, becurile se aprind și mama își dă seama că ceva e în neregulă. Acestea sunt exportate din Rusia. La noi nu se produc. Costă 100 de euro.

Alte tehnologii şi aplicaţii care să le faciliteze viaţa la noi încă nu sunt. De exemplu, în alte țări telefoanele mobile conțin aplicații care semnalează în caz de incendiu, cutremur.

Tînăra generaţie ştie cum să utilizeze internetul, cei în vîrstă – mai puţin. Din ce surse se informează persoanele în etate cu deficienţe de auz?

Preiau unul de la altul informaţii. Se străduie să învețe computerul și iată stau și pe odnoklassniki (rîde).

În rest, unele canale TV transmit știrile cu traducere în limbajul semnelor. La televiziune avem doar 3 dactilologi. Din păcate, sunt traduse doar noutățile. Dar surzii vor să privească și filme, și alte emisiuni.

În Rusia acestor persoane li se oferă gratis un aparat care este instalat la televizor și traduce orice este difuzat la TV. La noi nu este așa ceva.

Cum se odihnesc şi se relaxează în timpul liber persoanele cu deficienţe de auz?

Ei nu aud muzica. În schimb o privesc. Au artişti preferaţi. Merg cu maşina, cu motocicleta. Desenează, croşetează. Ei sunt ca şi noi. Printre ei sunt foarte mulţi oameni talentanţi. Iată cînd lucram la televiziune era un bărbat pictor. El acum e în Canada şi organizează expoziţii cu desenele lui.

Aţi avut aşa situaţii cînd o persoană surdo-mută a spus că se simte bine în situaţia în care se află?

Da, ei se adaptează în lumea lor şi nu se simt deranjaţi. Ei experimentează diferite lucruri, nu se simt incomodaţi. Le este greu celor care și-au pierdut auzul pe parcurs. Pentru că au devenit străini de lumea lor natală.

IMG_5610

Alina Mutoi