Arcadie Cotruță

Tribul Iban este o părticică mică a poporului Dayak din Borneo. În Malaezia, majoritatea ibanilor trăiesc în regiunea Sarawak, Sabah sau în partea de vest a ţării. Demult, demult ibanii erau faimoşi pentru scalparea duşmanilor lor şi pentru expansiunile tribale. Înainte de lupte, tot satul ibanez se aduna pe o poiană, se mînjea pe faţă şi pe corp cu extrase din plante şi rădăcini de copaci, se luau toţi de mînă şi se rugau pentru putere şi noroc în lupta ce urma. James Cameroon în Avatar recreează atmosfera atunci cînd toţi se ţin de mâini, împărtăşesc energia şi readuc la viaţă un luptător. De la timpurile ibanilor pînă astăzi multe s-au schimbat, dar această idee de rugă colectivă persistă, de parcă acest mesaj colectiv ar însemna mai mult, ar aduce mai mult decît aceeaşi rugă dispersată, individuală.

Ideea de colectivitate s-a transmis şi în alte planuri. Uite că un referendum nu poate trece decît dacă un oarecare număr x% de oameni au fost prezenţi. Acest prag de trecere pare să ne spună că pentru deciziile importante e nevoie de un colectiv, de o comunitate (semnificativă) de oameni. Unii critică această lipsă (aparentă) de logică: nu vrea omul să voteze (la referendum, la alegeri!) – decizia lui – sistemul trebuie sa ia cont de cei (100-x)% de oameni care au votat, indiferent dacă ei sunt peste prag sau sub acest prag artificial de trecere.

Dar nu. Nu, nu. Tabăra cealaltă (majoritară) ne aduce aminte de colectivitate – de importanţa ca noi să ne-adunăm în grupuri (pe cîmpii sau în secţii de votare) şi colectiv să ne rugăm, să ne alegem ’’aleşii’’. Ei ne aduc aminte că pentru a reuşi în luptele cu duşmanii – noi toţi trebuie să participăm. Ei ne povestesc despre beţisoarele lui Deceneu şi cum putem uşor rupe elementele individuale, dar nu şi dacă sunt unite. Ne spun că dacă pe un teren de fotbal doar un singur jucător ar juca de fapt, atunci fotbalul nu ar mai fi fotbal. Dacă doar pe unul l-ar deranja clădirile groteşti sau distrugerea Chişinăului istoric, atunci problema de fapt ar fi doar al lui (Howard Roark din Ayn Rand ar avea ceva de zis la această temă, dar asta pentru altă dată).

Şi uite că aşa ne întoarcem la ibanezii noştri şi la întrebarea care ne paşte: ce facem înainte de luptă? Întrebarea nu ne întreabă cine e duşmanul nostru sau cu ce arme vom lupta împotriva sau ce vom face cu scalpurile lor, cu trofeele noastre, cine va fi şef în cazul că liderul tribului nostru va muri pe cîmp de luptă sau nu va trece de linia de mijloc. Întrebarea, ca şi pentru ibanezi e aceaşi: luptăm sau mîncăm şaşlîc? Pentru că dacă o facem – o facem cu toţii. Altfel, nici lupta nu-i luptă şi nici carnea nu-i frigărui.

Eu vă întreb însă: ne ibanim şi noi ca puţinii ibanezi care înainte de lupte nu se adunau pe poiană, nu se mînjeau pe faţă şi pe corp cu felurite extrase din plante şi rădăcini de copaci şi nu se luau cu ceilalţi de mînă şi nu se rugau pentru putere şi noroc în lupta de mîine? Ap ne ibanim sau nu?